-
ICMag with help from Landrace Warden and The Vault is running a NEW contest in November! You can check it here. Prizes are seeds & forum premium access. Come join in!
Despre istoria ierbii
- Thread starter sznake
- Start date
G
greenstep
Fratele meu canabisul-Steven Wishnia
Canabisul de-a lungul istoriei
Canabisul este atestat pentru prima dată în istorie în Taiwan, în urmă cu aproximativ 8.000 de ani, fiind descoperite fragmente ceramice decorate cu împletituri de fibre de cânepă. Prima menţiune scrisă, care consemnează folosirea canabisului drept medicament, datează din China anului 2737 î.Hr., de pe vremea împăratului Shen Nung.
În India, canabisul se folosea în medicină şi pentru a intra în transe religioase. Textul sacru despre "ştiinţa farmecelor",Atharva Veda, scris între anii 2000 şi 1400 î.Hr., descria canabisul ca pe una dintre plantele care "ne eliberează de nelinişte". Indienii cunoşteau canabisul sub trei forme - bhang, o băutură făcută din iarbă, lapte, zahăr, nuci şi mirodenii; ganja, "bobocii" şi frunzele din vârf; şi charas, răşina sau haşişul - care sunt folosite şi azi în viaţa religioasă şi socială.
În Evul Mediu, haşişul s-a răspândit în lumea musulmană, fiind probabil adus din India. Spre deosebire de alcool, canabisul nu este explicit interzis în Coran. Se spune că Haidar, fondatorul sectei islamice a sufiţilor, l-a descoperit în 1155 mâncând din frunzele unei "plante dansatoare".
Romanii, vikingii şi galii cultivau cânepă pentru producţia de haine şi de frânghie, iar în Evul Mediu, în Italia a început producţia la scară largă a fibrelor din cânepă. În orice caz, există puţine referinţe în istoria europeană despre folosirea cânepii în alte scopuri decât obţinerea de fibre. Se pare totuşi că vrăjitoarele o foloseau în ritualuri, drept pentru care Papa Inocenţiu al VIII-lea a declarat-o ca fiind satanică în 1484. Ţăranii din Polonia şi Rusia o foloseau pentru calmarea durerilor de dinţi şi a durerilor naşterii.
Vestul ajunge High
În anii 1840, psihologul francez Jacques-Joseph Moreau făcea cercetări despre efectele pe care le avea haşişul în vindecarea depresiei şi în stimularea psihozei. Dr. Moreau a întemeiat de asemenea "Club des Hashischins", un grup de scriitori care se întâlneau lunar într-un hotel, cândva elegant, acum decăzut din Cartierul Latin al Parisului, pentru a consuma o pastă verde din haşiş numită dawamesk. Grupul organizat de Théophile Gautier îi includea pe Gerard de Nerval, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Charles Baudelaire şi Honoré de Balzac, deşi Balzac prefera de obicei doar să observe. Mai târziu, poetul Arthur Rimbaud va folosi haşişul pentru a căuta viziunile pe care le provoca "dereglarea simţurilor".
Ca şi jazzul, iarba a fost pe val în anii'20. Cartierul Harlem din New York, capitala culturală a Americii de culoare, a fost epicentrul curentului jazz & jive al anilor '30. Exista o întreagă reţea de aşa-zise "camere de ceai", apartamente cu lumină colorată şi difuză, unde "viperele" - denumire rezultată din şuieratul ce se auzea atunci când trăgeau din joint - ascultau muzică la patefon.
Prohibiţia marijuanei
Primele ţări moderne care au interzis canabisul aveau populaţia majoritară de culoare, însă puterea era deţinută de o minoritate formată din albi: Africa de Sud şi Jamaica în 1911, apoi o colonie britanică în 1913. Marea Britanie şi Noua Zeelandă au adăugat canabisul pe lista narcoticelor ilegale în anii '20.
În 1937, după o dezbatere foarte rapidă în Congres, Statele Unite au promulgat Marihuana Tax Act, o taxă prohibitivă de 100 dolari pentru 30 grame de canabis. Legea nu a interzis utilizarea în medicină, însă canabisul a fost îndepărtat din farmaciile americană în 1941.
Pentru o ţară suficient de puritană pentru a interzice în 1919 alcoolul - cel mai răspândit drog recreaţional din lumea vestică - şi cu suficiente prejudecăţi pentru a limita restricţiile de imigrare a evreilor şi italienilor şi a promulga legi pentru opiu împotriva chinezilor, a fost uşor ca în 1937 să scoată în afara legii o substanţă necunoscută care fusese utilizată în principal de şi mai dispreţuiţii imigranţi mexicani şi afro-americani. În 1944, un studiu cerut de primarul New Yorkului, Fiorello La Guardia, a relevant faptul că publicitatea despre "efectele catastrofice" ale marijuanei era "nefondată"; iarba nu dădea dependenţă, nu conducea la heroină, nu era o cauză a criminalităţii şi nu era vândută adolescenţilor.
Explozia din Anii '60
La începuturi a fost un grup de scriitori, cunoscuţi mai târziu ca the Beats, ce au sfidat discret cultura rigidă heterosexuală şi comunistofobă americană din anii '50, în care "drog" însemna orice demon depravat din bestiarul lui Harry Anslinger. Artiştii care se revendicau stilului unora ca Jack Kerouac, Allen Ginsberg şi Lawrence Ferlinghetti erau mândri fumători de iarbă, folosind-o pentru stimularea versificaţiei spontane în stilul de jazz bop, ca poezia Mexico City Blues a lui Kerouac.
Asemenea muzicii jazz a anilor '30, cultura muzicii rock a popularizat iarba în rândul maselor în anii '60. Bob Dylan i-a convins pe membrii grupului Beatles să fumeze pentru prima dată în 1964, iar efectele s-au făcut simţite rapid în muzica mai complexă şi mai nuanţată a pieselor de pe albumul Rubber Soul. Odată ce cultura hedonistă şi tinerească surf & rock'n'roll din generaţia baby boom s-a contopit cu filosofia de renunţare extatică a generaţiei Beat şi cu idealismul drepturilor civile şi mişcărilor pentru pace ale vremii, a răsărit o nouă subcultură hippie, marijuana şi LSD-ul fiind corăbiile ei de "expansiune a conştiinţei".
1968 a fost anul apocalipsei. Pe 31 martie, când războiul din Vietnam ajunsese la un punct mort şi mişcările pentru pace erau în creştere, preşedintele Lyndon B. Johnson a anunţat că nu va mai intra în cursa alegerilor. Cinci zile mai târziu, Martin Luther King este asasinat spulberând iluziile şi credinţa în drepturi civile bazate pe nonviolenţă, iar în cartierele de negri se declanşează revolte.
Rezultatul real al acestor manifestări pe întreg teritoriul Statelor Unite a fost un amar război cultural. Richard Nixon, ales preşedinte în noiembrie 1968, simboliza latura "nu tânără, nu săracă, nu colorată" a poporului american; mai pe şleau, latura care ura "fătălăii comunişti şi drogaţi" şi "mişcarea feministă", sau cum ar spune Nixon, "şi cu trăsături etnice şterse".
Sfârşitul deceniului a cunoscut o extindere a războiului împotriva canabisului codificat în legi. În 1969, Curtea Supremă a declarat neconstituţională Marijuana Tax Act din 1937, şi asta pentru că avocatul Timothy Leary, prins la graniţa texană cu 85 de grame în 1965, se incrimina singur dacă nu plătea taxa. Administraţia Nixon a contraatacat cu The Controlled Substances Act în 1970, care a interzis categoric iarba declarând că nu are "nici o utilitate medicală validă". Franţa şi Marea Britanie au adoptat legi similare în 1970 şi 1971.
Vânzarea de marijuana în masă
În anii '70 marijuana evoluează de la statutul de drog de ghetou, consumat de anumite minorităţi cu obiceiuri boeme, spre un produs agreat şi consumat de mase. Deşi Bob Dylan cânta în anii '60 "Everybody must get stoned", consumul de iarbă devine un obicei răspândit abia în anii '70. Părea că oricine, de la chelneriţe la odrasle de preşedinţi, de la baschetbalişti la conductori de tren, mai trăgea din când în când câte un fum. Conform unor sondaje realizate pe eşantioane reprezentative, până prin 1978 unul din şase americani cu vârste de peste 12 ani fuma măcar o dată pe an.
Ganja şi Reggae
Fie că este Kaya lui Bob Marley, Sinsemilla lui Black Uhuru sau I Love Marijuana a lui Linval Thompson, simbolul este un rastaman cu codiţe dread care expiră un nor uriaş de fum în timp ce fredonează un imn pentru Zeul ierbii (Jah) pe ritm de bas şi tobe. "Când fumez marijuana, îmi dă fiori, fiori puternici", spunea Thompson.
Mişcarea rasta a început în anii '30, născută din zionismul negru, amestecând ideea de exil din Vechiul Testament cu viziunea lui Marcus Garvey de reîntoarcere în Africa. A adoptat canabisul ca simbol, "iarba înţelepciunii" folosită de vizionarii spirituali jamaicani, găsind susţinere în Biblie: Facerea ("Iată, vă dau toată iarba care face sămânţă") şi Apocalipsa ("...şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor").
Cultura cafenelelor olandeze
Cafenelele cu canabis din Olanda, în care orice adult poate să intre şi să comande marijuana sau haşiş din meniu ca şi cum ar comanda o băutură într-un bar, sunt unice în lume. Vânzarea de maxim cinci grame unui client este tolerată oficial, iar astăzi ţara are cam 800 de cafenele, care se adresează turiştilor şi localnicilor, servind mii de varietăţi de iarbă şi "hasj" pe muzică techno, reggae şi rock clasic.
Prima cafenea, Mellow Yellow, a fost deschisă în 1972 într-o brutărie părăsită locuită de Wernard Bruining şi prietenii săi şi a fost pictată să arate ca un submarin galben cu hublouri. A fost urmată de Rusland în 1974 şi Bulldog, un sex-shop modificat din cartierul cu felinare roşii, în 1975. Acestea au stabilit principiile funcţionării cafenelelor: "fără droguri tari, fără violenţă". Guvernul olandez a decriminalizat canabisul în 1976. Consumul de heroină fiind în creştere, guvernul a decis că tolerarea cafenelelor şi nepedepsirea posesiei unei cantităţi mai mici de 30 grame va duce la separarea pieţei de droguri slabe de cea de droguri tari.
Se pare că politica de toleranţă pentru canabis a funcţionat. Majoritatea olandezilor care consumă heroină au acum peste 35 de ani, iar adolescenţii din Olanda fumează canabis mai puţin decât semenii lor britanici sau americani - totuşi, ca şi în restul Europei de Vest, există o cultură rave, larg răspândită, a consumului de Ecstasy. În orice caz, guvernul olandez tinde spre desfiinţarea culturilor şi reducerea numărului de cafenele, mai ales în oraşele de graniţă, unde atrag mai ales "turişti pentru droguri" din Germania şi Franţa.
Iarba în prezent
Canabisul ocupă un loc ciudat în lumea de azi. Milioane de oameni îl fumează peste tot, însă nu există o cultură comună. Multe din ţările Europei vestice şi unele din America Latină l-au decriminalizat, însă nu există nici o ţară în care poate fi cultivat şi vândut ca şi alcoolul.
În Statele Unite, utilizarea sa este larg conştientizată, însă dur reprimată; tricouri de genul "MariJuana: peste 1 miliard de drogaţi" sunt vândute în toate locurile unde se adună turişti, dar s-a înregistrat şi un număr record al aresturilor de la sfârşitul anilor '90. O mare parte a politicienilor recunosc că au "experimentat" canabis, însă practic nici unul nu spune că este în regulă ca oamenii să fie lăsaţi să-l consume legal.
Canabisul de-a lungul istoriei
Canabisul este atestat pentru prima dată în istorie în Taiwan, în urmă cu aproximativ 8.000 de ani, fiind descoperite fragmente ceramice decorate cu împletituri de fibre de cânepă. Prima menţiune scrisă, care consemnează folosirea canabisului drept medicament, datează din China anului 2737 î.Hr., de pe vremea împăratului Shen Nung.
În India, canabisul se folosea în medicină şi pentru a intra în transe religioase. Textul sacru despre "ştiinţa farmecelor",Atharva Veda, scris între anii 2000 şi 1400 î.Hr., descria canabisul ca pe una dintre plantele care "ne eliberează de nelinişte". Indienii cunoşteau canabisul sub trei forme - bhang, o băutură făcută din iarbă, lapte, zahăr, nuci şi mirodenii; ganja, "bobocii" şi frunzele din vârf; şi charas, răşina sau haşişul - care sunt folosite şi azi în viaţa religioasă şi socială.
În Evul Mediu, haşişul s-a răspândit în lumea musulmană, fiind probabil adus din India. Spre deosebire de alcool, canabisul nu este explicit interzis în Coran. Se spune că Haidar, fondatorul sectei islamice a sufiţilor, l-a descoperit în 1155 mâncând din frunzele unei "plante dansatoare".
Romanii, vikingii şi galii cultivau cânepă pentru producţia de haine şi de frânghie, iar în Evul Mediu, în Italia a început producţia la scară largă a fibrelor din cânepă. În orice caz, există puţine referinţe în istoria europeană despre folosirea cânepii în alte scopuri decât obţinerea de fibre. Se pare totuşi că vrăjitoarele o foloseau în ritualuri, drept pentru care Papa Inocenţiu al VIII-lea a declarat-o ca fiind satanică în 1484. Ţăranii din Polonia şi Rusia o foloseau pentru calmarea durerilor de dinţi şi a durerilor naşterii.
Vestul ajunge High
În anii 1840, psihologul francez Jacques-Joseph Moreau făcea cercetări despre efectele pe care le avea haşişul în vindecarea depresiei şi în stimularea psihozei. Dr. Moreau a întemeiat de asemenea "Club des Hashischins", un grup de scriitori care se întâlneau lunar într-un hotel, cândva elegant, acum decăzut din Cartierul Latin al Parisului, pentru a consuma o pastă verde din haşiş numită dawamesk. Grupul organizat de Théophile Gautier îi includea pe Gerard de Nerval, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Charles Baudelaire şi Honoré de Balzac, deşi Balzac prefera de obicei doar să observe. Mai târziu, poetul Arthur Rimbaud va folosi haşişul pentru a căuta viziunile pe care le provoca "dereglarea simţurilor".
Ca şi jazzul, iarba a fost pe val în anii'20. Cartierul Harlem din New York, capitala culturală a Americii de culoare, a fost epicentrul curentului jazz & jive al anilor '30. Exista o întreagă reţea de aşa-zise "camere de ceai", apartamente cu lumină colorată şi difuză, unde "viperele" - denumire rezultată din şuieratul ce se auzea atunci când trăgeau din joint - ascultau muzică la patefon.
Prohibiţia marijuanei
Primele ţări moderne care au interzis canabisul aveau populaţia majoritară de culoare, însă puterea era deţinută de o minoritate formată din albi: Africa de Sud şi Jamaica în 1911, apoi o colonie britanică în 1913. Marea Britanie şi Noua Zeelandă au adăugat canabisul pe lista narcoticelor ilegale în anii '20.
În 1937, după o dezbatere foarte rapidă în Congres, Statele Unite au promulgat Marihuana Tax Act, o taxă prohibitivă de 100 dolari pentru 30 grame de canabis. Legea nu a interzis utilizarea în medicină, însă canabisul a fost îndepărtat din farmaciile americană în 1941.
Pentru o ţară suficient de puritană pentru a interzice în 1919 alcoolul - cel mai răspândit drog recreaţional din lumea vestică - şi cu suficiente prejudecăţi pentru a limita restricţiile de imigrare a evreilor şi italienilor şi a promulga legi pentru opiu împotriva chinezilor, a fost uşor ca în 1937 să scoată în afara legii o substanţă necunoscută care fusese utilizată în principal de şi mai dispreţuiţii imigranţi mexicani şi afro-americani. În 1944, un studiu cerut de primarul New Yorkului, Fiorello La Guardia, a relevant faptul că publicitatea despre "efectele catastrofice" ale marijuanei era "nefondată"; iarba nu dădea dependenţă, nu conducea la heroină, nu era o cauză a criminalităţii şi nu era vândută adolescenţilor.
Explozia din Anii '60
La începuturi a fost un grup de scriitori, cunoscuţi mai târziu ca the Beats, ce au sfidat discret cultura rigidă heterosexuală şi comunistofobă americană din anii '50, în care "drog" însemna orice demon depravat din bestiarul lui Harry Anslinger. Artiştii care se revendicau stilului unora ca Jack Kerouac, Allen Ginsberg şi Lawrence Ferlinghetti erau mândri fumători de iarbă, folosind-o pentru stimularea versificaţiei spontane în stilul de jazz bop, ca poezia Mexico City Blues a lui Kerouac.
Asemenea muzicii jazz a anilor '30, cultura muzicii rock a popularizat iarba în rândul maselor în anii '60. Bob Dylan i-a convins pe membrii grupului Beatles să fumeze pentru prima dată în 1964, iar efectele s-au făcut simţite rapid în muzica mai complexă şi mai nuanţată a pieselor de pe albumul Rubber Soul. Odată ce cultura hedonistă şi tinerească surf & rock'n'roll din generaţia baby boom s-a contopit cu filosofia de renunţare extatică a generaţiei Beat şi cu idealismul drepturilor civile şi mişcărilor pentru pace ale vremii, a răsărit o nouă subcultură hippie, marijuana şi LSD-ul fiind corăbiile ei de "expansiune a conştiinţei".
1968 a fost anul apocalipsei. Pe 31 martie, când războiul din Vietnam ajunsese la un punct mort şi mişcările pentru pace erau în creştere, preşedintele Lyndon B. Johnson a anunţat că nu va mai intra în cursa alegerilor. Cinci zile mai târziu, Martin Luther King este asasinat spulberând iluziile şi credinţa în drepturi civile bazate pe nonviolenţă, iar în cartierele de negri se declanşează revolte.
Rezultatul real al acestor manifestări pe întreg teritoriul Statelor Unite a fost un amar război cultural. Richard Nixon, ales preşedinte în noiembrie 1968, simboliza latura "nu tânără, nu săracă, nu colorată" a poporului american; mai pe şleau, latura care ura "fătălăii comunişti şi drogaţi" şi "mişcarea feministă", sau cum ar spune Nixon, "şi cu trăsături etnice şterse".
Sfârşitul deceniului a cunoscut o extindere a războiului împotriva canabisului codificat în legi. În 1969, Curtea Supremă a declarat neconstituţională Marijuana Tax Act din 1937, şi asta pentru că avocatul Timothy Leary, prins la graniţa texană cu 85 de grame în 1965, se incrimina singur dacă nu plătea taxa. Administraţia Nixon a contraatacat cu The Controlled Substances Act în 1970, care a interzis categoric iarba declarând că nu are "nici o utilitate medicală validă". Franţa şi Marea Britanie au adoptat legi similare în 1970 şi 1971.
Vânzarea de marijuana în masă
În anii '70 marijuana evoluează de la statutul de drog de ghetou, consumat de anumite minorităţi cu obiceiuri boeme, spre un produs agreat şi consumat de mase. Deşi Bob Dylan cânta în anii '60 "Everybody must get stoned", consumul de iarbă devine un obicei răspândit abia în anii '70. Părea că oricine, de la chelneriţe la odrasle de preşedinţi, de la baschetbalişti la conductori de tren, mai trăgea din când în când câte un fum. Conform unor sondaje realizate pe eşantioane reprezentative, până prin 1978 unul din şase americani cu vârste de peste 12 ani fuma măcar o dată pe an.
Ganja şi Reggae
Fie că este Kaya lui Bob Marley, Sinsemilla lui Black Uhuru sau I Love Marijuana a lui Linval Thompson, simbolul este un rastaman cu codiţe dread care expiră un nor uriaş de fum în timp ce fredonează un imn pentru Zeul ierbii (Jah) pe ritm de bas şi tobe. "Când fumez marijuana, îmi dă fiori, fiori puternici", spunea Thompson.
Mişcarea rasta a început în anii '30, născută din zionismul negru, amestecând ideea de exil din Vechiul Testament cu viziunea lui Marcus Garvey de reîntoarcere în Africa. A adoptat canabisul ca simbol, "iarba înţelepciunii" folosită de vizionarii spirituali jamaicani, găsind susţinere în Biblie: Facerea ("Iată, vă dau toată iarba care face sămânţă") şi Apocalipsa ("...şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor").
Cultura cafenelelor olandeze
Cafenelele cu canabis din Olanda, în care orice adult poate să intre şi să comande marijuana sau haşiş din meniu ca şi cum ar comanda o băutură într-un bar, sunt unice în lume. Vânzarea de maxim cinci grame unui client este tolerată oficial, iar astăzi ţara are cam 800 de cafenele, care se adresează turiştilor şi localnicilor, servind mii de varietăţi de iarbă şi "hasj" pe muzică techno, reggae şi rock clasic.
Prima cafenea, Mellow Yellow, a fost deschisă în 1972 într-o brutărie părăsită locuită de Wernard Bruining şi prietenii săi şi a fost pictată să arate ca un submarin galben cu hublouri. A fost urmată de Rusland în 1974 şi Bulldog, un sex-shop modificat din cartierul cu felinare roşii, în 1975. Acestea au stabilit principiile funcţionării cafenelelor: "fără droguri tari, fără violenţă". Guvernul olandez a decriminalizat canabisul în 1976. Consumul de heroină fiind în creştere, guvernul a decis că tolerarea cafenelelor şi nepedepsirea posesiei unei cantităţi mai mici de 30 grame va duce la separarea pieţei de droguri slabe de cea de droguri tari.
Se pare că politica de toleranţă pentru canabis a funcţionat. Majoritatea olandezilor care consumă heroină au acum peste 35 de ani, iar adolescenţii din Olanda fumează canabis mai puţin decât semenii lor britanici sau americani - totuşi, ca şi în restul Europei de Vest, există o cultură rave, larg răspândită, a consumului de Ecstasy. În orice caz, guvernul olandez tinde spre desfiinţarea culturilor şi reducerea numărului de cafenele, mai ales în oraşele de graniţă, unde atrag mai ales "turişti pentru droguri" din Germania şi Franţa.
Iarba în prezent
Canabisul ocupă un loc ciudat în lumea de azi. Milioane de oameni îl fumează peste tot, însă nu există o cultură comună. Multe din ţările Europei vestice şi unele din America Latină l-au decriminalizat, însă nu există nici o ţară în care poate fi cultivat şi vândut ca şi alcoolul.
În Statele Unite, utilizarea sa este larg conştientizată, însă dur reprimată; tricouri de genul "MariJuana: peste 1 miliard de drogaţi" sunt vândute în toate locurile unde se adună turişti, dar s-a înregistrat şi un număr record al aresturilor de la sfârşitul anilor '90. O mare parte a politicienilor recunosc că au "experimentat" canabis, însă practic nici unul nu spune că este în regulă ca oamenii să fie lăsaţi să-l consume legal.
Nu stiu daca asta e locul cel mai bun pentru acest post, dar ma gandesc ca pentru cei care nu au avut ocazia sa vada cu ochii lor cum se cultiva si se procesa canepa pe vremuri ar fi o sursa interesanta de informatii :
http://www.youtube.com/watch?v=Hx4Gk6cyIZ4
http://www.youtube.com/watch?v=6qtBXQIShAw
Vizionare placuta !
http://www.youtube.com/watch?v=Hx4Gk6cyIZ4
http://www.youtube.com/watch?v=6qtBXQIShAw
Vizionare placuta !
bun ...sa speram ca imi aduc aminte bine
Se spala si se usuca samanta de canepa intreaga (boabele fara sa fie prajite) in cuptor.
Se bat boabele in piua sau se rasnesc la rasnitza de cafea.
Se pun intr-un vas si se toarna apa calda (nu fierbinte) peste samanta pisata sau rasnita.
Se spala in ape mai multe pana ce zeama nu mai iese alba.
Zeama de la spalatura se pune intr-o panza deasa ca sa nu se piarda samanta prin ea. Zeama rezultata in urma scurgerii prin sita se pune intr-un vas cu gura larga ce se asaza pe aragaz la foc mic.
Se aduna deasupra o spuma numita "jintitza" care se ia cu paleta de spuma si se pune in alt vas unde se adauga mirodenii ca: zahar, vanilie rom, coaja de lamaie (nu de portocala). e bate jintitza cu un tel si rezulta crema de julfa.
Turtele: se fac simplu doar din faina cu apa caldutza si sare. Se intind turte subtiri care se coc deasupra plitei. Dupa coacere se pun la uscat. Apoi se potrivesc intr-un vas (lighean sau oala mare mai aplatizata sa incapa) si pe fiecare turta se unge cu julfa de mai sus. Se repeta operatiunea pana se termina julfa.
Se lasa cam doua zile asa ca sa patrunda bine zeama julfei si aromele in turte.Ah era sa uit se poate pune si scortisoara pe deasupra dar asta e numai daca iti place
Apoi sa taie ca la tort.
Pofta buna!
cmnbs
Active member
astea se mananca inainte de craciun cand vine popa ..turtele astea rupte si se mai fac cu nuca macinata sau cu julva facuta din seminte de bostan ..eu unu nu am mancat decat cu nuca pentru ca am stat mai mult cu bunica dupa mama si "emanciparea" comunista n'a lasat'o sa urmeze retele vechi ... da' a zis cealalta ca daca ii duc semite de canepa o si creste,o si face ) glumesc ..oricum reteta nu pare asa grea si trebuie facuta macar o data in viata..numa ca nustiu de unde fac rost de Piua ...
) glumesc ..oricum reteta nu pare asa grea si trebuie facuta macar o data in viata..numa ca nustiu de unde fac rost de Piua ...
Am avut ocazia , fiind in vizita la niste cunostinte din nordul Moldovei, sa manac tort de jufla si am ramas cu gura cascata cand am aflat cum si mai ales din ce se face.
Nu am retinut exact reteta (nici nu m-a interesat la momentul respectiv) insa mi s-a parut foarte interesant faptul ca acel tort avea cateva zeci (daca nu sute - fara nici o exagerare) de straturi, fiecare din ele doar putin mai gros decat foita chinezeasca. Cand am intrebat cum este facuta mi s-a explicat de catre gazda ca doar "bunica" ( trecuta si ea de 80 de ani) stie secretul si ca un tort de genul ala necesita mai mult de o zi de munca. Am vazut apoi si niste turte uscate pe care nu le mai inglobase in tort, turte care nu erau mai groase decat o foaie de hartie normala.
Cu regret mi-a spus gazda ca in ultima vreme (ani) nu s-a prea mai facut jufla intrucat samanta de canepa a devenit o raritate , fiind interzisa cultivarea fara autorizatie (de cand a fost descoperita in judetul respectiv o cultura "clandestina" de cannabis amestecata intr-o tarla de haldan , fapt care a dus la arestarea proprietarului - un batranel de aproape 90 de ani, care era de meserie franghier - adica facea sfori de canepa).
Nu am retinut exact reteta (nici nu m-a interesat la momentul respectiv) insa mi s-a parut foarte interesant faptul ca acel tort avea cateva zeci (daca nu sute - fara nici o exagerare) de straturi, fiecare din ele doar putin mai gros decat foita chinezeasca. Cand am intrebat cum este facuta mi s-a explicat de catre gazda ca doar "bunica" ( trecuta si ea de 80 de ani) stie secretul si ca un tort de genul ala necesita mai mult de o zi de munca. Am vazut apoi si niste turte uscate pe care nu le mai inglobase in tort, turte care nu erau mai groase decat o foaie de hartie normala.
Cu regret mi-a spus gazda ca in ultima vreme (ani) nu s-a prea mai facut jufla intrucat samanta de canepa a devenit o raritate , fiind interzisa cultivarea fara autorizatie (de cand a fost descoperita in judetul respectiv o cultura "clandestina" de cannabis amestecata intr-o tarla de haldan , fapt care a dus la arestarea proprietarului - un batranel de aproape 90 de ani, care era de meserie franghier - adica facea sfori de canepa).
